Be funky!

Inceputurile sunt infricosatoare. Sfarsiturilei sunt de obicei triste, dar mijlocul contează cel mai mult.

Dintre toate cuvintele triste rostite vreodata…cele mai triste sunt “ar fi putut fi…” Tragedia vietii nu este aceea ca se termina prea repede, ci ca asteapta atat de mult sa inceapa. Nimanui nu-i pasa daca te simti mizerabil, asa ca la fel de bine poti fi fericit.

Ne bucuram de caldura pentru ca suntem reci. Apreciem lumina pentru ca am fost legati la ochi. Si experimentam bucuria, pentru ca am cunoscut tristetea.  Dar tristetea zboara repede pe aripile timpului, iar noua ne raman amintirile. Ceea ce azi poate parea ceva ingrozitor, a doar zi ar putea fi ceva incredibil de amuzant.

Este trist ca imbatranim, dar necesar sa ajungem la o maturitate. Ii cerem lui Dumnezeu sa ne ierte pentru gandurile sau faptele necurate, dar nu Ii cerem sa ne ierte pentru faptul ca suntem tristi. Vom construi ziduri in jurul nostru pentru a ne apara de tristete, dar si de bucurii.

Vestea buna… este ca fiecare poate alege intre a fi trist sau fericit, si orice vei alege…aia vei primi. Nimeni nu este responsabil sa faca pe altcineva fericit, indiferent de ce au fost invatati majoritatea oamenilor.

Oare daca voi fi fericita, voi primi a 2-a sansa?

De-a lungul vietii am pierdut cateva persoane dragi mie. Rude, prieteni, animale…

Primul prieten pe care l-am pierdut era un pisoi, dar a fugit si mi-am spus mereu ca a mai trait dupa aceea liber si fericit si fara mine. Apoi mi-am pierdut bunica pe care am iubit-o nespus si inca o iubesc. Eram atat de mica la moartea sa, incat nu imi amintesc exact ce am simtit. Probabil nu constientizam, sau poate nu stiam cum trebuie sa reactionez. Au mai murit unchi, matusi si am inceput sa inteleg ca cei care pleaca, nu se vor mai intoarce niciodata. Am preferat sa nu merg la inmormantari, gandindu-ma ca e mai bine sa ii tin minte asa cum au fost. I-am lasat intr-un alt colt de lume, de unde nu ne mai vorbim, dar mi-i amintesc impacati.

As fi vrut sa le multumesc pentru privirea lor calda, pentru tot ce au insemnat pentru mine si nu am apucat sa le spun niciodata. Pentru ca mi-am zis mereu ca am o eternitate sa le spun. Pentru ca la 24 de ani viata te asteapta pe un drum lung inainte si eu tocmai reincep de la capat totul, doar ca unuii dintre oamenii dragi nu mai sunt langa mine.

Si acum stau si ma intreb unde se duc cei care pleaca? Stiu ca-mi raman suspendati in timp, in suflet, cu o floare in mana in cazul acestui prieten, dar daca as vrea sa le spun tot ce simt stiu ca nu ma mai pot auzi si-mi pare rau ca n-am facut-o pana acum.

Poate ca voi scrie fiecarei persoane dragi cate o scrisoare si le-o voi trimite intr-o buna zi, inainte de a fi prea tarziu, fara sa-mi fie teama de ce vor zice sau simti cand imi voi pune sufletul in palma lor, rugandu-i “sa-mi priveasca inima”, care a batut si pentru ei.

Atunci poate nu voi mai alerga dupa cei care au plecat deja sa-ncerc sa aflu unde s-au dus, ci doar voi accepta impacata soarta fiecaruia dintre noi.

Odihniti-va in pace!